#1: The Last of Us
Ce e așa special la serialul despre care vorbește toată lumea.
E mai mult de un an de când mi-am zis că vreau să am un newsletter despre filme și seriale pentru că de multe ori pun capul pe pernă seara și creierul meu întoarce pe toate părțile unele povești care ajung să mă obsedeze; n-a fost un proces scurt (evident) de la idee la execuție, dar vreau ca Obsesii să fie locul în care încerc să articulez motivele pentru care unele dintre aceste povești rămân cu mine, indiferent că vin din filme, seriale, jocuri video, muzică, cărți, benzi desenate sau orice alt format ajung să mai consum fără control.
Prima ediție pleacă spre o mână de oameni cărora le-am vorbit cel puțin o dată despre asta. Dar dacă-ți place, let me know (probabil asta mă va încuraja să-l dau mai departe).
Prima obsesie: The Last of Us.
*
Jocul video a apărut în 2013, dar am auzit de el prin 2021, când l-a încercat prietenul meu și n-am putut să urmăresc nici 10 minute pentru că mi s-a părut absolut terifiant. Anul trecut am văzut câteva imagini cu Pedro Pascal pe platourile de filmare ale serialului, cam în perioada în care descopeream ce mișto pot fi poveștile din jocurile video (o revelație absolută pentru cineva care jucase doar Sims și Monopoly pe PlayStation). Am început să-l joc pentru că era deja instalat și nu mă înduram să dau bani pe ceva la care riscam să renunț după primele 15 minute.
O să mă feresc de spoilere (mai ales de cele care nu apar nici în trailerele pentru serial), dar The Last of Us începe cu perspectiva lui Joel Miller, un bărbat de 56 de ani; la 20 de ani de la izbucnirea unei pandemii în care oamenii ajung să fie infectați de fungi (e atât de oribil pe cât sună și inspirat de un parazit foarte real care afectează furnicile), Joel și Ellie (o adolescentă de 14 ani pe care o întâlnește în Boston) trebuie să traverseze SUA în încercarea de a găsi un leac.
De la „nici 10 minute”, am ajuns să nu pot lăsa controllerul din mână câte 4-5 ore și să termin jocul în câteva zile (cu tot cu DLC-ul: o extensie a jocului care spune o poveste legată de cea principală). Ocazional îmi creștea pulsul mai ceva ca la maraton și-am și plâns un pic. Apoi am jucat partea a doua (lansată în 2019), când am plâns cu sughițuri mai des decât am putut contoriza, m-am înfuriat, frustrat, apoi am mai plâns puțin.
Dincolo de lupta cu oamenii infectați (care devin un fel de zombies), prima parte din The Last of Us, după care e scris și primul sezon din serial, e despre supraviețuire fizică și emoțională, despre iubire, atașament și urmările deciziilor pe care Joel le ia în numele lor. Toate sunt subliniate în dinamica tată-fiică pe care o are cu Ellie, o adolescentă născută în timpul pandemiei, care știe „lumea de dinainte” doar din cărți, rămasă fără părinți și pentru care Joel devine un salvator. Despre acest „mit al salvatorului” vorbește și Craig Mazin, unul dintre cei doi scenariști ai serialului (tot el a fost responsabil de mini-seria Cernobîl), în podcastul care apare după fiecare episod. La începutul pandemiei, Joel pierde pe cineva apropiat, iar asta ajunge să-l definească; e cel care încă încearcă „să salveze” pe cineva care a murit în urmă cu 20 de ani, în cuvintele lui Mazin.
E o dinamică periculoasă pe care o vedem la finalul primului episod, când, în fața lui Ellie, Joel lovește un bărbat cu pumnii până îl omoară; Ellie, copilul de care nimeni n-a avut grijă, nu e speriată, privește aproape fascinată.
The Last of Us mi-a triggăruit unele dintre cele mai urâte frici – unul dintre motivele pentru care mi-a rămas povestea în cap atât de mult timp –, dar are și un substrat la care nu mă gândisem până să văd al doilea episod al serialului. Pe final, unul dintre personaje, știind că va muri, îi spune lui Joel „save who you can save”. Joel nu poate salva persoana asta. Nici pe cea pierdută în urmă cu 20 de ani. Dar o poate salva pe Ellie.
Dincolo de sensul propriu din serial, am luat de aici și ceva la care aș vrea să mă gândesc când mă învinovățesc pentru lucruri pe care nu le pot schimba, trivialități pe care uneori le rumeg zile întregi, de la mesaje la care n-am răspuns, livratorul căruia nu i-am dat bacșiș sau răspunsul ciufut pe care l-am dat părinților la telefon pentru că „era un moment prost”. Pe toate astea le pot îndrepta, într-un fel sau altul. E egoist, irelevant și de-a dreptul prostesc să pierd timp aiurea răsucind în cap scenarii. Save who you can save.
În pauza de o săptămână dintre episoadele The Last of Us, merită o șansă și:
HBO’s The Last of Us Podcast – creatorii serialului (unul dintre ei, Neil Druckmann, e și unul dintre creatorii jocului) vorbesc despre ce-nseamnă să spui aceeași poveste în medii diferite; cum iei deciziile legate de structură pornind de la asta, ce adaptezi și ce nu, care-s lucrurile la care renunți. Gazdă e Troy Baker, cel care a fost vocea lui Joel în joc.
Station Eleven – o miniserie tot pe HBO Max, apărută chiar în pandemie, (tot despre o pandemie), despre cum găsim refugiu în artă în cele mai critice momente. Primele două episoade mi s-au părut atât de lente încât aproape am renunțat. Apoi apăsam next episode ca o maniacă.
The Road (2009) – dacă seamănă foarte mult cu The Last of Us, e pentru că a fost o sursă de inspirație pentru joc (la fel ca Children of Men). Temele se suprapun în multe momente, iar dacă nu te-am convins că serialul e pentru tine, filmul e variantă mai scurtă prin care să testezi dacă merită să dai play (
merită).
Behind the Scenes
În episodul al doilea al serialului e un cadru cu o broască țopăind pe clapele unui pian, într-un hotel abandonat. Regizorul Neil Druckmann ar fi vrut un pescăruș în locul ei, dar pare că e foarte greu de lucrat cu păsările.
Are ocazia să încerce și în sezonul 2, care tocmai a fost confirmat.