#3: Pinocchio
O poveste pe care credeam că o știu.
Când am trimis prima ediție din acest newsletter mi-am spus că plec la drum fără un plan, că-mi dau voie să improvizez pe parcurs, dar că e important să mă țin de el; să mă așez săptămânal și să-mi iau acest timp să scriu, pentru mine înainte de orice. În primele două săptămâni mi-au alunecat degetele pe taste atât de natural că nici n-am procesat când am trimis două mailuri, iar asta m-a păcălit puțin că așa va fi mereu. Că termin de scris și o să rămân cu adrenalina aceea pornită de la entuziasmul lucrurilor care mă fascinează.
Săptămâna asta am fost singură acasă până vineri. Îmi propusesem ca în fiecare seară să recuperez titluri de pe watchlist. Evident, asta ar fi însemnat că aș fi avut de unde alege tema newsletterului. Fast-forward până sâmbătă dimineață, când mi-am dat seama că n-am scris niciun rând și că nu știu de unde să apuc ediția de azi. Într-un calendar orientativ pe care l-am făcut să simt că am control și predictibilitate, pusesem Pinocchio, varianta lui Guillermo del Toro, un film pe care l-am văzut acum câteva săptămâni. M-am uitat din nou la scenele finale, care au rămas cu mine atunci.
Și am redescoperit disperarea greierului Sebastian J. Cricket de a se împăca cu gândul că a dat-o de gard în misiunea lui de a-l ajuta pe Pinocchio; ce m-a lovit, a fost gândul cu care își încheie autoanaliza:
“I tried my best and that’s the best anyone can do.”
Cumva, anul trecut a bifat trei filme diferite pornite de la povestea lui Pinocchio: Disney a încercat un mix de animație realistă și live-action în linie cu politica de a adapta multe dintre animațiile sale clasice, a fost și o încercare obscură și de la Lionsgate și – mulțumiri Netflix universului – versiunea lui Guillermo del Toro. Dintre toate, doar pe ultimul am știut că vreau să-l văd încă de la trailer; și m-a cucerit iremediabil (pentru un rezumat al tuturor variantelor, recomand Honest Trailers).
E ceva timp de când am renunțat la preconcepția că filmele animate sunt făcute pentru copii (și doar tangențial ating teme care mi-ar oferi revelații la 27 sau 40 de ani) și asta e una dintre prejudecățile despre care a vorbit și Del Toro în promovarea filmului pe care l-a copt mai mult de 10 ani: animația e o artă în sine. Iar versiunea lui de Pinocchio știe exact când animația trebuie să fie magie, cu o păpușă de lemn care învață ce înseamnă povara nemuririi de la o creatură supranaturală, și când trebuie să poarte povara realității, cu un tată care poate trăi cu pierderea unui copil doar „ajutat” de o sticlă de alcool. O spune și Del Toro, scopul filmului nu e să crezi că te uiți la oameni reali, ci să vezi personaje credibile.
M-am regăsit natural în presiunea pe care o resimte Geppetto încercând să se încadreze în norme, în frustrarea lui Pinocchio că nu poate fi copilul perfect, în dorința de validare a lui Candlewick. Nu e nimic copilăresc în asta, cum nu e nici faptul că acțiunea filmului are loc în perioada interbelică, în Italia rurală, unde pe clădiri încep să apară afișe cu mesaje fasciste de tipul Credere, obbedire, combattere. De altfel, întregul film e jucăuș fără să fie copilăresc, iar momentele de înțelepciune au un timing atât de bun încât nu le-am simțit în niciun moment superficiale.
Cu ce m-a lăsat Pinocchio e o bucurie pe care, ca om din public, o pot recunoaște în orice poveste făcută din convingerea autorului că are ceva de spus; e bucuria pe care am simțit-o scriind săptămânile trecute. Dar ea n-ar fi funcționat fără încrederea lui Del Toro în propria poveste și răbdarea de a o spune în felul lui. Până la urmă, asta face filmul să funcționeze: faptul că am dat play păcălindu-mă că voi vedea o povestea pe care o știu deja, dar că am primit surpriza uneia diferite.
Surprize în formă animată pe care mă bucur că am dat play:
Lose You – nu ascultasem melodia asta a lui Sam Smith, dar am văzut ieri că a apărut un clip cu versurile, animat de o româncă, Loreta Isac-Cojocaru. După ce am scos ochii din tonurile de albastru ale creaturilor lui Del Toro, clipul ăsta a venit ca un desert asortat perfect cu felul principal;
Arcane (Netflix) – n-am jucat niciodată League of Legends, jocul după care e inspirat serialul de pe Netflix, dar universul și personajele create aici sunt mai vii decât multe dintre seriile live-action pe care le-am văzut;
Loving Vincent (Netflix, TIFF Unlimited) – „animația e artă”, la propriu. Toate cele 65.000 (!) de frame-uri din film au fost pictate de mână de 125 de artiști.
Bonus autohton
Știu că lumea e preocupată de filmele românești care sunt acum în cinema, dar săptămâna asta am aflat de existența animației SF Fiul stelelor, un film românesc din 1988 inspirat de Star Wars: The Empire Strikes Back, Alien și Tarzan. Ca o mică tocilară fascinată de Star Wars ce sunt, m-am entuziasmat instant. Filmul a fost restaurat și noua versiune 4K poate fi comandată de aici.
Talk of the Town
Hogwarts Legacy, un joc nou din universul Harry Potter, e probabil cel mai fierbinte cartof pe care gamerii de pe internet și nu numai îl țin în mână zilele astea, din cauza controverselor legate de JK Rowling. Dar în tot acest zgomot despre ceva ce nu voi juca, am primit și un trailer de 9 minute din Star Wars Jedi: Survivor, pe care îl aștept cu atât de multă nerăbdare încât am început să joc din nou (a patra? cincea? șasea oară?) prima parte, Fallen Order.