#4: Marvel
Când am ieșit din buzunarul lui Kevin Feige.
Dacă nu urmărești discuțiile despre starea cinematografiei, marile studiouri de la Hollywood sau monopolul filmelor cu supereroi la box-office, probabil nu-ți spune prea multe numele lui Feige. Dar el e directorul executiv al Marvel Studios și cel care a pus pe picioare un univers cu 31 de filme lansate din 2008 încoace și 8 seriale doar începând cu 2021 (adică Marvel Cinematic Universe – MCU). Le-am văzut pe toate, mai puțin Ant Man and the Wasp: Quantumania, care a avut premiera săptămâna trecută și rulează acum în cinematografe.
Chiar dacă MCU m-a prins destul de târziu – abia prin 2015 – am fost atât de fascinată că pot exista zeci de filme, legate între ele, care încearcă să păstreze o continuitate, încât am ajuns să mă uit obsesiv de mai multe ori la unele, iar de fiecare dată găseam un element nou, o conexiune pe care n-o remarcasem la vizionarea precedentă, o nuanță despre personaje care-mi scăpase prima dată (sau a doua, sau a treia). Pe primul loc la capitolul ăsta e Captain America: The Winter Soldier, pe care l-am văzut de atât de multe ori încât am pierdut șirul.
A fost filmul cu care MCU m-a câștigat definitiv (și pentru mine rămâne cel mai bun din toate cele 30). E al doilea din trilogia Captain America (The First Avenger a fost primul, Civil War al treilea) și cel în care Steve Rogers încearcă să se adapteze la viața modernă (și să se pună la curent cu ce a pierdut) după ce a fost înghețat timp de 70 de ani, din 1945 (acum e momentul în care te rog să nu încerci explicații științifice – Marvel nu-i neapărat fan legile naturii sau fizicii). Iar provocarea lui nu vine doar din a înțelege cum s-a schimbat fizic lumea din jur, ci din nevoia de a-și reevalua valorile într-o societate în care și „băieții buni” luptă murdar și instituțiile care ar trebui să te apere sunt măcinate de corupție.
Abia împlinisem 20 de ani când am văzut filmul prima dată, mă mutasem de puțin timp de acasă la facultate și toată viața trăisem respectând reguli, cu capul plecat în fața figurilor de autoritate. N-aș fi avut niciodată curaj să contrazic un profesor, de exemplu, nici dacă aș fi simțit că face o nedreptate. N-am contestat niciodată o notă până în clasa a 12-a la Bac (n-aș fi făcut-o nici atunci, probabil, dacă nu simțeam presiunea admiterii la facultate). Plângeam, mă consumam, dar continuam să fiu copilul cuminte și ascultător. Ca un soldățel care-și respectă ordinele, dar care nu știu cum a ajuns să dea la Jurnalism. Pentru că facultatea a fost un moment de trezire, în care am început să chestionez nedreptățile. Să scriu și să vorbesc despre nemulțumiri și instituții care eșuează. Să mă cert cu familia pornind de la valori politice. După Colectiv, am ieșit prima oară în stradă, la un protest. Nu salvam lumea, ca Steve Rogers, dar m-am regăsit teribil în lecția cu care rămâne la finalul filmului: moralitatea e dictată de valori, nu de instituții, iar loialitatea față de autoritate e un pericol. Not bad, pentru genul de film care vine cu eticheta „pentru copii” sau de „blockbuster fără substanță”.
Evident, nu toate filmele Marvel sunt așa. Dar plăcerea de a merge la cinema pentru ele venea din faptul că știam pentru ce mă duc și de fiecare dată plecam acasă și cu ceva în plus, care mă determina să revin pentru următorul. Dar cel puțin în ultimii ani, după Infinity War (2018) și Endgame (2019), au fost tot mai puține momente în care am mers entuziasmată la cinema sau pentru că aș avea încredere în ce voi primi, și nu doar din inerție. Dacă trailerul pentru Infinity War l-am așteptat ca pe un film în sine, în ultimii ani am renunțat să mai urmăresc calendarul de lansare. În trecut am mers și de două sau trei ori pentru același film la cinema, dar acum nu-s convinsă că o să mă uit la ele nici măcar pe Disney+.
O parte din sentimentul ăsta vine și din saturație, dar, așa cum au mai scris și alții, vine mai ales din felul în care a ales să construiască MCU după momentul 2019 (care a concluzionat prima mare serie de filme) și după pandemie; prea mult conținut, prea puțină grijă pentru poveste (și oamenii care muncesc să o aducă pe ecran) și prea multă încredere în inerția fanilor. Entuziasmul a fost înlocuit de FOMO.
Nu mă număr printre cei care cred că filmele cu supereroi marchează moartea cinematografiei și cred că discuția asta are aceeași direcție cu cele care s-au purtat pe seama Teambuilding la noi (unul dintre cele mai bune texte pe tema asta e scris de Monica Felea de la Bad Unicorn); e bine că filmele astea există și aduc oameni în cinematografe, iar faptul că sunt un punct de intrare pentru unii oameni nu înseamnă că ei vor rămâne blocați la a le consuma. La începutul anului trecut am participat la un atelier de analiză de film ținut de regizorul Florin Șerban (Eu când vreau să fluier, fluier). Printre primele lucruri pe care ni le-a spus a fost că atunci când alegem să vedem un film, e important să știm ce vrem să primim; dacă vrei să pleci din sala de cinema cu căutări interioare, Ant Man nu e ce cauți. Iar uneori se întâmplă să vezi filme într-un moment în care te poți regăsi în poveste mai mult decât în oricare alt punct al vieții – vezi cazul meu cu The Winter Soldier, pe care l-aș revedea oricând și acum, dar nu mai apasă aceleași butoane pe care le apăsa în 2015 (sincer, ar fi fost puțin scary să o facă).
În prima jumătate de oră din The Winter Soldier, Steve Rogers merge la un azil de bătrâni să viziteze o cunoștință alături de care luptase în război. La dilema lui – „am crezut că pot să mă întorc, să urmez ordine, dar nu mai e la fel” –, răspunsul pe care-l primește e că lumea s-a schimbat și niciunul dintre ei nu se poate întoarce la ce era în urmă cu 70 de ani; poate că cel mai bine ar fi să o ia de la capăt. Nu știu pe cine a vizitat Feige după Endgame, dar ăsta e genul de răspuns pe care așteptam să-l văd și de la Marvel la finalul unei serii care a schimbat felul în care privim cinematografia și după o pandemie care a schimbat dramatic cum ne uităm la filme. Așa cum mă întreb înainte să apăs play „de ce vreau să văd filmul ăsta acum”, mi-ar plăcea să merg la un film Marvel unde să simt (din nou) că cineva s-a întrebat „ce poveste vrem să spunem aici?”.
Din același univers:
Werewolf by Night (2022) – o încercare cum mi-ar plăcea să văd mai des la un studio care are drepturi pentru o mulțime de personaje mișto din benzile desenate. Am început să mă uit pentru Gael García Bernal, am continuat pentru experimentul lui Michael Giacchino (compozitorul care ne-a adus coloanele sonore de la Up, Ratatouille și Jojo Rabbit, printre altele). E pe Disney+.
Logan (2017) – probabil cel mai bun exemplu despre cum poți folosi o bucățică de proprietate intelectuală de la Marvel ca să spui o poveste cu substanță, care stă pe propriile picioare. N-am cel mai tare stomac când e vorba de violență, dar Logan e genul de film care merită. Tot pe Disney+.
True Believer, de Abraham Riesman – Stan Lee e creditat drept „creatorul” benzilor desenate Marvel și majoritatea fanilor l-au urcat pe un piedestal. Dar Riesman nu e interesat să scrie ode sau să facă cultul personalității, ci se uită mai degrabă la cât adevăr e în povestea pe care Stan Lee a creat-o în jurul lui (și începe investigația în România, de unde e originar Lee).
Reinventare
Pe Scena9, fosta mea colegă de la DoR, Oana Filip, a povestit cum e să vezi Titanic în cinema pentru prima oară, la 25 de ani de la lansare. Asta, și cum poate ține internetul în viață un film doar prin puterea meme-urilor. (Bine, internetul poate inventa un film cu totul, după cum tot Oana a scris.)
In the news
Am avut monoliții misterioși din 2020, azi avem bila misterioasă din Japonia. Dacă nu înțelegi gluma din acest tweet, o să presupun că n-ai văzut Arrival (regizat de Denis Villeneuve, cel care ne-a adus și cel mai recent Dune). Și dacă n-ai văzut Arrival, sper că-i dai o șansă. Îl găsești pe HBO Max.