#5: The Mandalorian
Un serial cu religie, traumă și crize de identitate, dar care nu te bagă în depresie.
Înainte de obsesie, simt nevoia unui scurt disclaimer: nu mă uit doar la seriale în care apare Pedro Pascal am început acest newsletter fără o strategie și doar cu o planificare foarte generală (că vreau să plece săptămânal, sâmbăta, plus câteva teme despre care vreau să scriu). Încă îi (și îmi) caut un ritm de publicare – vreau un ritm săptămânal, dar am sărit una dintre ediții după câteva zile haotice care m-au stors de energie. Vreau să-l trimit sâmbătă dimineață, dar ediția de azi vine duminică după-amiază. Deocamdată, Obsesii e un spațiu de exercițiu; un work-in-progress din care încă învăț, așa că mă feresc de promisiuni, pentru că nu caut să-l transform în echivalentul unui job. Mulțumesc că-l citești și fără predictibilitatea (ideală) a unei astfel de publicații.
***
Star Wars mi s-a părut multă vreme genul acela de lucru copleșitor, pe care nu știam de unde să-l apuc; nu-s doar 11 filme. Sunt seriale, seriale animate, jocuri, cărți, benzi desenate, într-o poveste imensă care a tot fost extinsă din anii ‘70 și de care e imposibil să nu fi auzit dacă ai intrat vreodată pe net. Să arunce prima piatră persoana care n-a primit sau folosit niciodată un meme sau gif cu Baby Yoda (Grogu, pentru elitiști).
Dar The Mandalorian a fost punctul de intrare ideal, pentru că personajul principal știa mai puține despre Star Wars ca mine. Cumva, până și eu prinsesem ideea că cei cu săbiile laser se numesc Jedi, dar lui Din Djarin îi ia secunde bune să pună informația asta cap la cap și, chiar și așa, întreabă unul dintre cei mai cunoscuți Jedi din franciză are you a Jedi? 😯. Deși călătorește prin galaxie cu „Baby Yoda”, după două sezoane și un episod din sezonul al treilea (proaspăt apărut miercuri) sunt absolut convinsă că n-a auzit niciodată de Yoda cel bătrân.
Premisa serialului e destul de simplă, mai ales comparativ cu intrigile politice și scenariile complicate pe care creatorul George Lucas le-a plantat în majoritatea filmelor. The Mandalorian este despre un vânător de recompense (Din Djarin), care nu se-ndură să omoare un copil (Grogu) vânat acum de Imperiu (băieții răi – conducerea fascistă care a încercat să controleze galaxia). Grogu e unul dintre puținii Jedi rămași în viață după ce Imperiul a încercat exterminarea ordinului său, iar misiunea lui Din Djarin devine să-l protejeze și să-l ajute să se întoarcă alături de ei. Majoritatea episoadelor urmează aceeași formulă: Djarin caută informații și trebuie să îndeplinească tot felul de misiuni ca să le obțină. Evident, de când călătorește cu un copil la bord, nu mai e așa ușor ca atunci când era pe cont propriu, iar multe dintre momentele de legătură dintre ei doi m-au făcut să mă simt ca și cum aș urmări un sitcom (cineva a dus ideea mai departe).
Surprinzătoarele au fost însă temele pe care le-am găsit dincolo de momentele copilărești și amuzante: faptul că Grogu a trăit exterminarea grupului care l-a crescut, iar experiența a fost atât de traumatizantă încât potențialul lui iese la iveală doar în momentele critice, când viața cuiva e în pericol; conflictul interior al lui Din Djarin, care a fost salvat de membrii unui cult când și-a pierdut părinții și a fost crescut în tradiții foarte stricte (demne de o sectă religioasă); tensiunea care rezultă când atașamentul dintre cei doi devine o piedică în calea reuniunii dintre Grogu și ordinul Jedi. Doar că felul în care mi-au fost arătate nu m-a pus niciodată să fiu eu cea care duce în spate bagajul personajelor, ci m-a lăsat mereu cu un sentiment de căldură și familiaritate venit din faptul că Djarin și Grogu nu trec prin ele pe cont propriu.
Nu știam asta când am început să mă uit la The Mandalorian, dar întreg universul Star Wars e construit pe ideea de familie (în multe cazuri, „found family”, nu familia în sens tradițional) și reziliență în fața adversității, într-un fel sau altul. Serialul e o formă simplă a ideii, dar al naibii de eficientă, pentru că în loc să mă pună să dezbat moralitatea deciziilor luate de personaje, apelează la un gen de umor care funcționează la fel de bine și pentru mine, și pentru tatăl meu de 50 de ani. (E unul dintre puținele seriale la care s-a uitat și a fost cucerit definitiv. Când l-am sunat miercuri să-i spun de sezonul al treilea, tot ce am apucat să pronunț a fost „vezi că azi apare episodul nou–”, înainte să vină de la capătul celălalt „–din The Mandalorian, știu”. Am creat un monstru de care sunt foarte mândră.)
The Mandalorian n-aduce nimic spectaculos sau nemaiîntâlnit în televiziune, dar mi-e ușor să-i iert păcatele când văd cum un vânător de recompense „fără milă”, acoperit din cap până-n picioare armură, se chinuie să-i explice unui gremlin verde cu urechi lungi că nu-i bine să mănânce broaște. Îmi plac poveștile complicate care îmi provoacă disconfort și mă obligă să mă uit la propriile vulnerabilități, dar asta nu înseamnă că toate lucrurile la care mă uit trebuie să facă asta. Uneori am nevoie de simplitatea și familiaritatea lui Mando și Baby Yoda.
Dacă vrei să vezi despre ce-i Star Wars și nu știi de unde să începi:
Andor – simt că a fost trecut cu vederea de oamenii care sunt sunt fani Star Wars, ceea ce e puțin contraintuitiv având în vedere că – la fel ca The Mandalorian – poate fi văzut de oricine, nu doar de cei familiarizați cu franciza. Vine cu niște monologuri pe care mi le-aș agăța pe perete și e probabil una dintre cele mai bune povești ale francizei.
A New Hope – primul film al lui George Lucas, apărut în 1977, cu un trailer care pe mine nu m-ar convinge, așa că va trebui să mergi pe încredere. Știu că sunt oameni care recomandă vizionarea filmelor în ordine cronologică, nu în ordinea apariției, dar nu pot îndemna pe nimeni să înceapă un maraton de genul ăsta cu The Phantom Menace.
Beyond the Screenplay: What is Star Wars – un episod de podcast care se uită la ce-i așa special cu Star Wars, de ce sunt oamenii atât de obsedați de poveștile astea, dar are și un ochi critic pentru eșecurile unor proiecte apărute de când franciza a trecut sunt umbrela Disney (conține spoilere).
Colecția de primăvară
Una dintre cele mai mari temeri pe care le am cu acest newsletter e că voi ajunge să epuizez subiectele care mă pasionează, dar după ce am completat calendarul de lansări din martie și aprilie cu sezoane noi din Ted Lasso și The Marvelous Mrs. Maisel, parcă mă simt mai bine.
Ted Lasso, sezonul 3 (15 martie) – avem și un trailer:
The Marvelous Mrs. Maisel, sezonul 4 și ultimul (14 aprilie) – deocamdată doar cu un teaser:
