Dacă nu știi ce e Starfield, e ok; nici eu n-aș fi știut acum vreo doi ani, pe când porneam consola PlayStation doar pentru Sims și n-aveam pe pagina de start din YouTube exclusiv recomandări ale canalelor de gaming.
În bula în care am ajuns între timp, însă, Starfield a fost unul dintre cele mai așteptate jocuri de anul ăsta (o performanță în sine, la câte titluri spectaculoase s-au lansat sau urmează să apară în 2023) și, în septembrie, odată cu lansarea, a devenit cel mai dezbătut subiect de discuție. Un joc care vinde ideea că poți explora peste 1.000 de planete (la care se adaugă și sateliți ai lor și stații spațiale) ar fi atras oricum atenția, dar un cârlig puternic e și numele studioului producător, Bethesda Games, recunoscut pentru seriile Fallout și The Elder Scrolls (din cea din urmă, Skyrim e unul dintre cele mai bine vândute jocuri din istorie, cu peste 60 de milioane de unități). Bethesda e deținut de Microsoft, așa că jocul a fost lansat exclusiv pe Xbox și PC. Nu glumeam la început; chiar n-am jucat Starfield, pentru că el nu apare în magazinele PlayStation și Nintendo (celelalte două companii care își dispută piața cu Xbox).
În mod normal, dacă nu pot pune mâna pe controller, caut cel mult niște clipuri să-i văd pe alții jucând, măcar să știu dacă voi trăi cu părere de rău pentru ce ratez sau mă întorc la jocurile unde am adunat deja peste 100 de ore, csf. Lansarea Starfield? A fost un spectacol chiar și de pe margine.
A început cu publicațiile – printre ele unele cunoscute, ca The Guardian – care nu au primit coduri de acces în avans pentru recenzii. Apoi, odată ce utilizatorii au avut acces la joc, Starfield a ajuns la un user score de 4.5/10 pe Metacritic, cu zeci de scoruri de 0 lăsate de gameri supărați că jocul a fost lansat doar pe Xbox și PC sau că nu corespunde așteptărilor lor (povestea e prea plictisitoare, grafica slabă, lumea din joc prea limitată, personajele neinteresante). În final, scorul bun de debut (87 din 100) a scăzut cu câteva puncte în câteva zile (e la 83 acum) din cauza publicațiilor care au scris despre joc după lansare, ceea ce a întărit ideea că Bethesda a ocolit intenționat criticii care ar fi putut pune în pericol scorul inițial.
Lăsând la o parte publicul în general capricios al gamerilor – devotați? mai mult decât e sănătos; mulțumiți? doar printr-o aliniere miraculoasă de planete – discursul a venit într-un context mai larg despre goana după scorurile bune la ieșirea unui produs media în lume, indiferent că vorbim de filme, seriale, cărți sau muzică. E o putere aproape nedreaptă pe care site-uri ca Metacritic sau Rotten Tomatoes o asupra discursului dominant în săptămânile de lansare. În recenzia Starfield, pe care a publicat-o aproape o săptămână mai târziu față de ceilalți, The Guardian scrie despre practica unor studiouri de a se orienta către critici „prietenoși” sau de a oferi codurile pentru recenzii cu foarte puțin timp înainte de lansare, pentru a pune presiune pe jurnaliști. Și, se pare, e o realitate departe de a fi valabilă doar pentru jocuri, având în vedere informațiile apărute în Vulture despre scorurile de pe Rotten Tomatoes, care au ajuns să fie manipulate de companii de PR prin critici plătiți pentru a crește ratingul filmelor la lansare.
Jocurile sunt însă un caz aparte tocmai pentru că vin printr-un mediu foarte diferit de celelalte menționate. Un film are o durată prestabilită, la fel un serial – știi că îți va lua un anumit număr de ore să le vezi. La fel în muzică. Chiar dacă avem ritmuri și obiceiuri diferite de a citi, la cărți diferențele se măsoară probabil tot în câteva ore. În schimb, sunt puține jocurile pe care le poți termina în câteva ore. Și aici nu intră titlurile majore, cărora publicul le dă cea mai mare atenție, unde timpul de dezvoltare poate depăși 5 ani de muncă (pentru Starfield, a durat peste 7 ani), resursele merg către sute de milioane de dolari, iar presiunea de a performa și a recupera investiția e uriașă.
În Starfield, durata estimată pentru a trece prin povestea principală e, în medie, de 30 sau 40 de ore; iar cu asta nu faci decât să vezi o mică parte din ce are jocul de oferit. Să termini propriu-zis toate misiunile, să încerci toate mecanicile, să explorezi toate lumile, poate dura sute de ore (eu am văzut asta în Red Dead Redemption II, unde în 136 de ore am trecut prin mai puțin de 80% din tot ce are jocul de oferit). Criticii primesc copiile cu câteva săptămâni sau chiar zile înainte de restul publicului (se pare că în cazul Starfield au fost trimise cu în jur de 2 săptămâni înainte de lansare); doar dacă joci non-stop poți să spui că ai scris recenzia după ce „ai terminat jocul”.
Gene Park, critic de jocuri la Washington Post, a făcut un exercițiu de transparență tare fain, în care a postat pe Twitter evoluția recenziei lui pentru Starfield (a fost cucerit de joc); a scris patru drafturi, între care a trebuit să revină constant în universul jocului ca să ajungă să articuleze tot ce-și dorea și să fie împăcat cu imaginea pe care și-a format-o. Și, a recunoscut-o chiar el, a „alergat” prin misiunea principală în 20 de ore, ca să aibă timp pentru toate celelalte elemente extra. Niciun scor sau agregator de recenzii nu va include toate nuanțele de aici.
Un obicei prost al consumatorului de filme pe care nu l-am luat cu mine când vine vorba de jocuri e fix cel al verificării scorurilor. Dacă atunci când caut un film sau îl termin de vizionat verific aproape din instinct scorurile pe Metascore, pentru alegeri legate de jocuri am un proces foarte diferit, în care țin cont mai ales de ce știu că-mi place la cele pe care le-am jucat obsesiv. Înainte să mă uit la trailere, scoruri sau recenzii, caut înregistrări fără spoilere, să văd cum arată interfața și care sunt mecanicile. Scorul de pe Metacritic spune că A Plague Tale: Innocence, de exemplu, e un joc mai bun ca Star Wars Jedi: Fallen Order; pe primul m-am chinuit să-l duc la capăt și l-am abandonat în cele din urmă la misiunea finală, în timp ce pe al doilea l-am jucat cap-coadă de cel puțin 5 ori, așa că scorul sigur nu-mi reflectă preferințele.
Știu că jocurile de acțiune la persoana I nu sunt pentru mine (cele care au ecranul ca la Counter-Strike, unde nu-ți vezi personajul) și că am nevoie de o poveste care să mă prindă emoțional. Multiplayer? Not for me. În tot zgomotul din jurul Starfield, probabil cel mai bun sfat pe care l-am citit e să caut un critic cu care am gusturi comune și să văd care sunt titlurile care-i plac, mai mult decât să iau de bune ierarhiile altora. Și sincer acum, orice joc care te lasă să bagi 50.000 de cartofi într-o cameră merită măcar o șansă.
Tot pe tema reviews
Letterboxd – n-am avut niciodată cont pe IMDb, dar în ultimii ani am avut alături Letterboxd, unde am găsit un mix perfect de „filmul ăsta e o plăcere vinovată, pot să fac mișto de asta” și „cui îi pasă că filmul are 2 stele, important e să te distrezi”. (Am văzut puține filme anul ăsta, nu mă judecați.)
Monsters: A Fan’s Dilemma, de Claire Dederer – o carte-analiză care folosește perspectiva personală pentru a răspunde la întrebări despre cum ne raportăm la opera unor autori clasici sau contemporani controversați.
Alanah Pearce despre recenziile de jocuri (și nu numai), de la cineva care a fost de ambele părți – Alanah e scenaristă la Santa Monica Studio (unul dintre cele mai importante studiouri deținute de PlayStation, care a dezvoltat ultimele două jocuri God of War), dar în trecut a lucrat ca critic pentru IGN. (Tot din categoria „drame Starfield”: i s-a transmis pe internet că ar trebui dată afară de PlayStation pentru că a lăudat Starfield.)
N-am scris nimic aici în mai mult de 6 luni, dar…
…am strâns peste 200 de ore în Star Wars Jedi: Survivor, l-am terminat deja de 3 ori și acum îl joc pe al doilea cel mai greu nivel de dificultate.
Starfield + mâncare = love, aparent
Cum ziceam, gamerii sunt oameni extrem de dedicați.
De acord, Starfield și Baldur's Gate domină canalele YT de gaming. A trebuit să dau unsubscribe la peste 10 canale care au ajuns să posteze zilnic clipuri/reviews din cele 2 jocuri